Frâncușa

Cu prospețime simplă, delicioasă

Și aici vorbim despre un soi vechi românesc, după informațiile la care am avut eu acces. Cu randamente de 13-14 tone de struguri la hectar, nu acumulează foarte mult zahăr, astfel încât arareori reușește să dea naștere unor vinuri peste 12-12,5% vol. alcool, chiar și în condițiile tehnologice moderne. Aciditatea, prospețimea constituie coloana vertebrală a Frâncușei, în timp ce aromele sunt mai degrabă vegetale (cârcei de viță, flori albe), completate uneori de note fructate (citrice), când e vinificat modern și curat. Am avut ocazia să beau vinuri simple, dar foarte gustoase din acest soi, și sper că în următorii ani cei de la Cotnari (doar acolo se mai fac vinuri din acest soi, momentan) să reușească să-l transforme în succes de piață, căci Frâncușa are și valențe „de băut cu cana”, dar se potrivește bine și cu mâncarea.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose

Crâmpoșia

De la daci la selecția anilor ’70

Literatura de vin accesibilă online vorbește despre origini preromane ale acestui soi în zona Drăgășanilor. Tot aici, în anii ’70 ai secolului XX, ar fi avut loc ameliorarea soiului, astfel încât să poată poleniza fără să fie nevoie de plantarea lui împreună cu un alt soi local, Gordană (din păcate foarte rar întâlnit de atunci). De aici titulatura de „selecționată” menționată pe majoritatea sticlelor de Crâmpoșie disponibile azi. Produce „exemplare” cu o bună prospețime, dar și cu o anumită mineralitate, aromele cele mai întâlnite fiind pere, citrice, mere și cireșe galbene. Nu învechește spectaculos la sticlă mai mult de trei-patru ani – sau cel puțin eu nu am avut ocazia încă să cred contrariul.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose

Busuioaca de Bohotin

Nu încetează să uimească

Parte, și ea, a familiei internaționale de Muscat-uri, Busuioaca și-a consolidat numele „de Bohotin” atât de mult încât, deși nu poate prezenta vreo dovadă că ar fi un soi autohton, a ajuns să fie considerat astfel. E iubit și consumat cu o frecvență care-l „românizează”. Soiul e întâlnit mai mult în Moldova noastră și în Dealu Mare. Aciditatea bună și aromele intense de trandafir, busuioc și frăguțe i-au făcut pe enologi să-l ofere multă vreme doar în variantele demidulce sau dulce. Dar acest lucru s-a schimbat în ultimul deceniu, când au apărut tot mai multe „busuioace” seci și demiseci (pe care eu le prefer). Mă încântă mereu uimirea celor care fac pentru prima dată cunoștință cu acest soi.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose

Grasa de Cotnari

La trecutu-i mare, mare viitor

Soi alb atestat de pe vremea lui Ștefan cel Mare în zonă, este un „transplant” din Ungaria (din familia Furmint-urilor) care trăiește astăzi o a doua tinerețe și are șansa de a fi și el un viitor bestseller: structura foarte bună, aciditatea specifică zonei, aromele plăcute amintind de flori albe, de gutui și, odată cu învechirea, de fagure, sunt tot atâtea plusuri. Problematica „românității” acestui vin rămâne discutabilă – și disputată – între „autohton” și „Furmint” din Tokaji, dar e cert că Grasa este asociată strâns cu numele de Cotnari (deşi se cultivă şi la Pietroasele), unde dă naștere unor vinuri cu personalitate distinctă față de Furmint-urile maghiare, iar legătura afectivă între acest soi și locuitorii României este veche și solidă. În anii când este atins de mucegaiul nobil, dezvoltă niște caracteristici aromatice senzaționale.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose

Tămâioasa

E parte din ADN-ul național

Departe de România originile acestui Muscat, dar cu câtă fervoare se consumă la noi! Asta – și vechimea sa incontestabilă în Moldova noastră – l-au făcut să devină printre cele mai populare din țară. Datorită faptului că aromelor sale (flori de salcâm, trandafir, fagure) le stă mai bine pe un suport gustativ demidulce sau dulce, cele mai răspândite vinuri din Tămâioasă au fost cele din categoriile entry level și high end – la mijlocul intervalelor de preț/calitate fiind mai greu de găsit „tămâioase” memorabile. Noua tendință pare să fie „asamblarea” soiului cu altele mai neutrale, ca să rezulte vinuri răcoritoare și nu atât de aromate încât să nu poate fi băute zilnic, la mâncare.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose

Zghihara de Huși / Galbena de Odobești

Originea acestui soi prefiloxeric e clară după nume (chiar dacă e cunoscută sub cele două denumiri diferite de mai sus). E soiul pe care aș paria că poate lansa o nouă modă. Cultivat și vinificat cu simț de răspundere în zona sa natală, chiar și când se urmăresc producții mari (15-20 tone/ha) se distinge de orice alt soi prin aciditatea – de-a dreptul vibrantă, dură chiar – care-ți lasă gura apă și prin ușurința cu care „se cere” băut. Până când un enolog ambițios o să demonstreze contrariul, „zghiharele” sunt excelente tinere – de sine stătătoare sau alături de o varietate de mâncăruri ușoare. Merele verzi și măcrișul sunt printre aromele acestui soi altminteri neutral. Pare „mai simpluț”, însă știu pe mulți (inclusiv eu) care s-au îndrăgostit iremediabil de jovialitatea lui extraordinară.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose

Feteasca regală

Suverana modernă

Pentru un soi despre care s-a crezut până anul trecut că nu are un secol (se considera că abia în anii ’20 ai secolului trecut a apărut, în zona Transilvaniei, din încrucișarea Grasei de Cotnari cu Feteasca albă – dar ultimele cercetări au demonstrat că nu Grasa, ci Frâncușa îi este genitor, cu câteva decenii anterior  – mulțumesc din nou, Tiberiu Onuțu, pentru semnalare), Feteasca regală a dobândit mare succes: azi, acoperă circa 16% din suprafața totală cu viță-de-vie de la noi. Motivele? Productivitate medie 15 tone/hectar, adaptabilitate bună la diferite climate, caracteristici olfactive și gustative bune. Aciditatea îi conferă prospețime, aromele de flori de câmp, mere și citrice sunt bine puse în valoare de o corpolență bună, în care taninurile mai prezente decât la alte soiuri albe îi asigură și o durată medie de păstrare la sticlă, când e vinificat cu grijă. Este un soi plurivalent – poate fi consumat proaspăt, dar se pretează bine și la contactul cu lemnul de stejar – și am auzit recent mai mulți specialiști străini spunând că, dacă ar fi prelucrat și promovat cu mai multă atenție, ar putea fi un soi emblematic pentru România, unul care să genereze profituri mari și imagine bună.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose

Feteasca albă

Distincție prin finețe

Tot în Moldova are originea acest soi autohton (cu siguranță prefiloxeric), dar azi poate fi regăsit în toate regiunile viticole românești și în câteva țări vecine. Din sursele pe care le-am accesat eu, e încă neclar dacă provine dintr-o mutație a Feteștii negre sau invers – cert e că plantațiile cu acest soi sunt mai răspândite la noi – aproape 10.000 de hectare (adică puțin peste 11% din total, potrivit datelor oficiale disponibile). Vinurile din Fetească albă au o prospețime naturală moderată și se disting prin arome delicate la tinerețe (flori albe, flori de viță-de-vie, citrice), mergând până la impresii de piersică, fân sau chiar miere, după o învechire de trei-patru ani.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose

Negru de Drăgășani

Ultimul, dar nu și cel din urmă

Particula „de Drăgășani” îi face pe mulți să creadă că e un soi vechi, dar a fost omologat abia în 1993, ca încrucișare din alte două soiuri între timp rar întâlnite, Negru Vârtos și Saperavi (unele surse vorbesc însă despre Novac sau chiar despre Băbească neagră, ceea ce este contrazis de mărturiile directe ale specialiștilor din zonă). Chiar dacă abia numără câteva zeci de hectare la nivel național, aromele sale (cele mai clare sunt fructele negre de pădure), taninurile catifelate și caracterul său expresiv, împreună cu o evoluție frumoasă la sticlă, îl indică drept un soi de mare viitor pentru enologia românească. Chiar dacă e „de Drăgășani”, Negrul se simte excelent în Dealu Mare, unde deja a dat naștere unui vin etalon care încă așteaptă să fie depășit. Cu siguranță, un soi care merită revăzut! Cred că ar putea detrona Feteasca neagră în calitate de navă amiral, dacă ar fi mai plantat și dacă ar face obiectul mai multor experimente.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose

Novac

Urmașul Negrului vârtos și al lui Saperavi

Inventatorul acestui soi este, după toate mărturiile publicate până acum și citite de mine, cercetătorul Mircea Mărculescu, care l-a obținut la Institutul de Cercetări Vitivinicole Drăgășani în 1987, din Negru vârtos și Saperavi. Dă naștere unor vinuri puternice, foarte extractive, de culoare roșu-rubinie intensă, cu arome de afine, ienupăr, piper negru, cuișoare și ciocolată neagră. Pare să aibă o capacitate de învechire similară cu a unor soiuri mult mai răspândite pe plan internațional, dar din păcate plantațiile din România nu au suprafețe suficient de mari pentru a încuraja experimentele necesare ca să-i construiască un renume pe măsura potențialului intuit.

sursa: Cezar Ioan – Connaisseur fara ifose